Moartea lui Ion Iliescu a readus la suprafață nu doar amintirile unui trecut greu de digerat, ci și reflexul nostru atent cultivat de a acoperi cu un strat gros de laudă tot ce încape într-un sicriu. Se spune că despre morți trebuie să vorbim doar de bine, dar această așa-zisă regulă pe care o trâmbițează toți ”deontologii” este doar o formă de cenzură sentimentală, un pact tacit prin care realitatea e îngropată odată cu trupul, chiar dacă acesta i-a aparținut unui ticălos… E un reflex social comod. În loc să privim lucid înapoi, închidem ochii și îndesăm realitatea sub preș, deoarec suntem mai mult decât obișnuiți să spunem că ”așa se face”, ”așa se cuvine”. În familie, la muncă - cu toții avem exemple în jurul nostru: persoane care, în viață, au rănit teribil, au făcut mult rău, au abuzat, au manipulat. Iar după moarte, au devenit brusc „oameni cumsecade”, în amintirile superficiale rostite în public, cu glas tremurat. Moartea lui Iliescu este o ilustrare la scară n...